În secolul XIII aici exista o bazilică în stil romanic, însă pe parcursul secolelor următoare, datorită invaziilor turceşti a fost necesară extinderea şi fortificarea acesteia. Astfel, în 1466 este menţionată biserica fortificată din Agnita, biserică construită pe nucleul fostei bazilici romanice, în stil gotic, însă cu îmbinări armonioase de elemente renascentiste şi baroce.

Biserica mai păstrează şi astăzi vechile incinte de fortificaţie şi turnurile  de apărare: Turnul Clopotniţă, Turnul Croitorilor, Turnul Cizmarilor, Turnul Dulgherilor şi bineînţeles Turnul Slăninilor, turn în care, după obiceiul săsesc din întreaga Transilvanie, breslaşii îşi depozitau slănina. De fapt, sarea folosită pentru conservarea slăninii a atacat lemnăria turnului în timp, astăzi unele bârne fiind putrede.

În 1466, regele Matia Corvin acordă Agnitei “jus gladii”, dreptul de a condamna prin execuţie cu spada, precum şi permisiunea de a ţine, în caz de război, jumătate din totalul bărbaţilor apţi de luptă, pentru apărarea cetăţii, cu motivarea că localitatea ar fi situată la graniţele Transilvaniei. Dreptul acesta era foarte important în Evul Mediu dovedind consideraţia de care se bucura localitatea respectivă, dar şi faptul că numărul locuitorilor era unul destul de important.

Legenda din cetate

O legendă povesteşte despre un asediu îndelungat al otomanilor la Agnita. Întreaga populaţie se adăpostea în cetate, însă proviziile erau pe sfârşite şi curând aveau să capituleze în faţa inamicilor. Curajul Ursulei, fiică de tabăcar, a salvat cetatea. Aceasta s-a îmbrăcat în zdrenţe, a luat o talangă în mâini şi a ieşit din cetate urlând. Înfăţişarea ei a speriat duşmanii care nu ştiau ce arătare e aceea…au fugit cu toţii, iar cetatea Agnitei a fost salvată! Astfel a izvorât povestea lolelor, dar asta este o altă poveste…

La început mai rar, doar din când în când aflai că încă o familie a primit cartea verde şi pleacă să-şi întregească familia în Germania sau că cineva, care a primit aprobare să plece în vizită, nu s-a mai întors. La început plecau să scape din lagărul comunist, apoi, după 1980, să scape de foame. Când a căzut comu­nismul, majoritatea erau plecaţi, iar cei rămaşi s-au grăbit să-i urmeze. 

Au vândut ori au dăruit prietenilor lucrurile pe care nu le-au putut lua cu ei, şi-au lăsat casele şi au plecat să caute o viaţă mai bună. Câţiva au simţit că nu pot pleca că locul lor e aici şi au rămas.
Celor plecaţi nu le-a fost uşor, au fost nevoiţi să se adapteze unei alte lumi, altor reguli, altor activităţi şi mai ales altei culturi de care nu-i lega decât limba germană.

Apoi lucrurile au început să se aşeze, şi-au găsit locuri de muncă, locuinţe, şcoli pentru copii şi viaţa lor materială a început să se asemene cu a celorlalţi germani, au uitat de lipsuri şi privaţiuni.
Şi-au cumpărat maşini şi au început să vină să-şi viziteze prietenii din România, să-şi regăsească locurile natale şi să-şi descopere amintirile. Iar locul cel mai îndrăgit pe care l-au căutat a fost vechea biserică, în care au fost creştinaţi.   

Era cel mai important element al culturii lor, cea care secole de-a rândul i-a ocrotit cu zidurile sale în faţa duşmanilor, care i-a ţinut uniţi şi cu ajutorul căreia şi-au format cultura şi tradiţiile; biserica, cetate a spiritului şi credinţei prin care au dăinuit de-a lungul veacurilor.

Turnurile din jurul bisericii

În cele patru turnuri, ce fac parte din ansamblul muzeu­lui, se  regăseşte istoria bres­lelor care au dus la dezvol­tarea economică a oraşului.

Le-au trebuit peste 800 de ani ca să-şi făurească o cultură proprie cu tradiţii şi obiceiuri care le ofereau o identitate de care erau mândri şi doar câteva zeci de ani de comunism care au dus la dispariţia acestor tradiţii şi dizolvarea identităţii săseşti în cultura germană.

Sursă text.